Se spune ca lacrimile ajuta la induiosare si schimbarea parerii in cazul celui care este pe cale sa ia o decizie dureroasa. Nu la Juventus, nici pentru Alessandro Del Piero. De acum El nu va mai juca niciodata in tricoul bianconero. Din acest motiv plang cu totii: cei 40.000 de spectatori prezenti pe stadionul din Torino la ultimul meci al campionatului, milioanele de oameni care urmaresc la televizor acest moment istoric si nu in ultimul rand el, Alex.

"Un capitano, c’è solo un capitano” – canta intreg stadionul, printre lacrimi si aplauze. Este minutul 60: pe teren se joaca un meci pe care nimeni nu il urmareste, deoarece toate privirile sunt indreptate la marginea gazonului, unde Alex continua un ultim tur prin care saluta publicul juventin. In tribune exista un gand comun, accentuat de dorinta de nu a pierde unul dintre putinele repere stabile intr-o lume a fotbalului atat de schimbatoare: "acum o sa vezi, la finalul meciului va intra cineva si va spune ca nu este adevarat, ca va mai fi un an pentru el. Ii vor oferi un ultim sezon inainte de a-l transforma dintr-un jucator simbol intr-un jucator-imagine. Ii datoreaza acest lucru” – se spunea in randul suporterilor prezenti la stadion – "Istoria nu se arunca in acest fel.”

Este reactia naturala pe care fiecare in parte a trait-o la aflarea vestii ca aceasta avea sa fie cu adevarat ultima partida a lui Del Piero. Insa fiecare prim-plan asupra sa si fiecare imagine de ansamblu a publicului te fac sa intelegi ca era o impresie gresita: cu totii am plecat de la premiza ca este o nedreptate, cand in realitate este perfect. Povestea se incheie aici: cu un titlu castigat dupa o perioada lunga, resimtita precum o viata intreaga, dupa ce capitanul bianconero s-a dovedit unul dintre cei care au tinut in viata pe Juventus ajunsa in Serie B, dupa ani de suferinte pe plan sportiv, dupa ce a depasit recordul recordurilor de goluri si prezente, sau, altfel spus, dupa ce a devenit o statuie vie. Del Piero si-a terminat turul: 19 ani incheiati cu o victorie, jucand putin si totusi fiind decisiv in meciurile fundamentale. Sarbatoreste cu un gol la ultima partida pe un stadion a carui constructie se datoreaza si contributiei lui.

Privit in acest fel nu este nici macar un adio. Este un moment de magie.

Un an in plus de contract ar fi fost un cadou, iar pentru un jucator caruia intotdeauna i s-a cerut sa demonstreze poate chiar mai mult decat era firesc, un astfel de cadou este de neconceput. Apoi? Daca Juve nu va mai reusi sa castige? Daca el la 38 de ani nu ar reusi sa mai faca ceea ce face la 37? Este riscul inutil pe care Andrea Agnelli de comun acord cu Alex au decis sa nu si-l asume. Opriti masina acum, deoarece acesta este momentul pe care nimeni nu il poate sublima. El a reusit: nu putea exista un final mai bun decat trairea unui vis. Nu doar realizarea, ci trairea lui. Privind in urma, istoria ne arata ca nu au existat multi campioni capabili de acest lucru. Despartirile au fost mereu mai degraba lipsite de o sincronizare perfecta, intre cei care au plecat prea devreme sau prea tarziu. Greseala de a te opune anilor care trec poate deveni mai devastatoare decat un penalty ratat intr-o finala: nu este o chestiune de rezistenta psihica, nici de prospetime fizica. Este empatia fata de publicul tau. Daca abuzezi de ea, risti sa distrugi mult din ceea ce ai facut pentru a-ti merita dragostea pe care o vezi in privirile si lacrimile celor care acum plang.

Insa destinut i-a oferit unui campion diferit fata de ceilalti posibilitatea de a fi unic si in modul in care isi incheie istoria cu echipa sa. Va continua, intr-adevar, insa aceasta este adevaratul final. S-a plans pe Juventus Stadium deoarece Alex va lipsi tuturor, dar cel mai mult celor care au crescut cu imaginea sa, cu posterul sau in camera, cu tricoul sau in spatele blocului. S-a plans pe Juventus Stadium deoarece asa era normal sa se intample: un campion care pleaca trebuie peste multi ani sa te faca sa te gandesti "ah, cand era el pe teren..”, dar pentru ca acest lucru sa se poata intampla era nevoie de un astfel de final. Era nevoie sa se incheie in acest fel, pentru el, pentru suporteri, pentru toti. Destinul care iti ofera un gol si o victorie la ultimul meci al unui campionat castigat iti transmite nu sa continui, ci sa pui punct. Si iti deschide usa catre noua ta aventura: indiferent daca este la o alta echipa, pe terenul de joc sau pe un alt post ori in spatele unui birou, intr-un costum si cravata. Emotia unui tur de teren in ziua despartirii valoreaza cel putin cat un alt titlu castigat: este imaginea care nu se va uita niciodata. Vor ramane recordurile, vor ramane golurile, vor ramane victoriile. Cu totii insa isi vor aminti mai ales aceasta zi.